Előző fejezet Következő fejezet

Nicolae Bucur

Consideraţii, concepţii şi credinţe estetico-culturale la Octavian C. Tăslăuanu

 

La 1 februarie 2009 s-au împlinit 133 de ani de la naşterea scriitorului şi publicistului Octavian C. Tăslăuanu (1876-1942), născut la Bilbor (jud. Harghita). Personalitatea sa se înscrie în şirul figurilor literare, nu neapărat ca o rază strălucitoare, dar ca o voce, deloc neglijabilă, când discretă şi delicată, când tumultoasă şi plină de elan, prezentă adesea prin intermediul paginilor revistei Luceafărul, pe care a condus-o cu atâta pasiune şi îndemânare timp de 17 ani, dar şi ca autor al unor volume: Octavian Goga, Amintiri de la Luceafărul, Sub flamurile naţionale, Hora obuzelor, Trei luni pe câmpul de război şi altele.

Tăslăuanu, influenţat din vremea studiilor bucureştene de ideile lui Titu Maiorescu le va rămâne, în principiu, credincios toată viaţa, deşi va fi adesea nevoit să le contrazică, practic. Cea mai clară luare de poziţie o constituie articolul Critic nechemat (1906). Tăslăuanu vede artistul ca impregnat cu caracteristici naţionale pe care acesta le utilizează inconştient în actul creaţiei operei de artă; tinzând deci spre puritate el nu se poate sustrage nicidecum influenţelor, reflectând în produsul creat trăsăturile specifice sub semnul cărora s-a format. Va consemna: „...în o operă de artă se reoglindesc notele alese şi caracteristice ale neamului" (Poenaru 1975: 23).

Tăslăuanu admite infinitatea câmpurilor de inspiraţie ca egalând infinitatea naturii înseşi: „Crearea operei, însă e provocată de o necesitate estetică. O fire artistică e impresionată de frumuseţile naturii, alta de frumuseţile şi farmecele luptei etc."

Când însă artistul este angajat nu numai în plan estetic, dar şi în cel al urmăririi obstinate a unui ideal politic, puritatea cedează locul unei creaţii cu intenţionalitate morală, el îşi restrânge voit aria de subiecte, concepe opera de artă ca un mijloc şi nu ca un scop: "...urmărim un ideal, luptăm pentru realizarea aceluia cu toate mijloacele de care dispunem.

Ca mijloc de luptă întrebuinţăm literatura". În destule cronici şi articole, Tăslăuanu nu numai că apără primatul criteriului estetic în aprecierea operei literare, dar şi explică intercondiţionările acestuia cu factorii - etic şi etnic - într-o perioadă când sămănătorismul, denaturând tendinţa în artă, promova o literatură didacticistă.

Luceafărul fusese învinuit de Ibrăileanu că face din credinţa ţărănistă un „pat al lui Procust" pentru literatură, că îngrădeşte astfel posibilităţile artistice ale creatorilor obligându-i să intre în anume tipare mutilante, să încalce regula respectării realismului vieţii şi să dea sensuri morale artificiale, în acest fel independenţa artistului dispărând, el fiind ţinut să evidenţieze relaţiile sociale şi psihologice, alegând şi prezentând drept moral un lucru şi imoral altul, în funcţie de o seamă de valori proprii, exclusiviste.

Tăslăuanu recunoaşte cu francheţe această poziţie, cu corecţia că nu „ţărănismul este criteriul suprem" ci „naţionalul"; că arta ţărănistă este o atitudine politică şi nu un criteriu estetic: „Luceafărul părtineşte şi propo-văduieşte dragostea pentru arta naţională (nu numai ţărănistă cum afirmă dl. Ibrăileanu). Arta naţională — zice dl. I. — e tendenţioasă, fiindcă presupune o apreciere de simpatie - şi în bine - artistului faţă de subiectele luate din viaţa neamului. Noi nu admitem ţărănismul ca teorie estetică. Îl admitem, însă, ca un crez al unor luptători politici, de pildă, care încredinţează şi mijloace artistice pentru ajungerea scopului", recunoscând, poate printre puţinii care au făcut-o în literatura română a tuturor timpurilor cu o francheţe aproape brutală: „În acest caz artistul e tezist, vrea să fie naţionalist, prin urmare cade în afară de discuţie" (Tăslăuanu 1906: 470).

Ca să nu existe vreun dubiu în conştiinţa celor ce se vor ocupa cu exegeza Luceafărului, considerând că aceasta putea fi un punct de vedere temporar, ori afirmat vizavi numai de o anumită poziţie, Tăslăuanu revine în Octavian Goga în corespondenţă: „credinţele din 1906 sunt valabile pentru întreaga activitate a Luceafărului" (Poenaru 1975: 215).

Idei maioresciene întâlnim într-o formă mai nebuloasă şi mai cultural exprimată în Grupări literare (Tăslăuanu 1906: 44-46, 69-70 şi 95).

Tăslăuanu vede în întreaga literatură română contemporană lui o luptă între două tendinţe - una naţională inaugurată de Dacia literară, cealaltă imitativă, introducând „idei străine", o „încăerare între românismul de baştină şi streinismul ce vrea să-şi dureze altar pe pământul ţării româneşti". Izvorul mişcării sămănătoriste, Tăslăuanu îl crede apărut din opera lui Coşbuc - „Obârşie mişcării actuale ea se căuta în poezia primă-văratică a lui Coşbuc"; caracteristicile acesteia ar fi „vigoarea şi seninătatea", „dragostea de viaţă şi de luptă", „iubirea pentru comorile poporului şi comorile trecutului".

În cărţile publicate {Octavian Goga şi Amintiri de la Luceafărul) Octavian Tăslăuanu încearcă să ne contureze un portret spiritual al lui Octavian Goga, rândurile lăsate fiind scrise pe un ton ponderat şi limitate la cotele obiectivitătii, acestea dorindu-se un amestec de memorialistică, istorie literară şi comentarii răzleţe de critică literară. Despre acest „visător simpatic, cu care m-am împrietenit din clipa când ne-am întâlnit" (în jurul Luceafărului n.n.), despre această „strună nouă, originală şi viguroasă" (Tăslăuanu, 1976: 130), cum îl caracterizează lirica, Octavian Tăslăuanu ne lasă şi această, credem, edificatoare mărturie despre cel mai de seamă poet al revistei Luceafărul: „Strălucirea talentului lui Goga a împodobit paginile Luceafărului, dar şi aceasta a avut meritul de a ţine mereu înstrunată lira poetului şi a-i împleti din raze aureola ce-i încunună fruntea cu nemurire" (Tăslăuanu 1976:131). Despre incontestabila valoare a prietenului său, Tăslăuanu va mai nota cu neţărmurită admiraţie: „a fost diamantul ce a împodobit strălucirea revistei Luceafărul".

Opinie cu un timbru liric, admirativ de caldă amiciţie are Tăslăuanu şi atunci cînd creionează indirect fizionomia morală a poetului, vizavi de aceea a povestitorului Agârbiceanu: „Erau două firi opuse, unul fur-tunatic, cu o structură împletită din fulgere şerpuitoare, bogată şi plină de surprize (Goga), iar celălalt (Agârbiceanu) semăna cu un fluviu cu ape limpezi... care îşi ia fiinţa dintr-un izvor răsărit de sub o stâncă şi creşte mereu şi curge liniştit spre marea veşniciei" (Tăslăuanu 1976: 214). în Amintiri de la Luceafărul (Tăslăuanu 1936: 46-47) Tăslăuanu va face o astfel de caracterizare operei lui Goga: „Goga, ca poet, a rămas al Ardealului. Oricât s-a străduit să-şi întindă aripile spre a ajunge în sferele largi ale artei superioare, ale artei etern umane, după câteva rotiri forţate s-a întors iar la petecul de pământ al moşilor şi strămoşilor săi". Există de la bun început, în această mărturisire, o contradicţie între arta superioară (Tăslăuanu vrea să spună - poezie de natură reflexivă, filozofică) şi „petecul de pământ al moşilor şi strămoşilor". Parcă speriat singur de această afirmaţie-negaţie, autorul revine: „Ceea ce nu însemnează că într-un sat nu trăiesc zbuciumări etern umane, cari pot lua veşmântul artei ce bate la porţile nemuririi, ci numai că viaţa rurală şi mentalitatea ei cu rădăcinile hrănite de seva ţărănească nu poate depăşi anumite hotare". Ce legătură are faptul social sau psihologic cu reflectarea lui artistică, cum de se pot încurca astfel noţiunile? „Construcţia sufletească a lui Goga avea limite »fatale«" (la propriu şi la figurat), dar un „mijloc de plăsmuire rural" (!) e imposibil de imaginat. Pentru că Tăslăuanu nu vorbeşte - să presupunem - despre arsenalul imagistic al folclorului, ci de o noţiune numai de el înţeleasă „mijloace poporale".

„În poezia Mortua est!, publicat în volum sub titlul Frumoasa cea din urmă, Goga s-a luat la întrecere cu Eminescu şi a reuşit să realizeze una dintre cele mai bune creaţiuni, în care proslăveşte femeia, dar mijloacele au rămas tot poporale" (!). O oarecare lumină pare a arunca sfârşitul pasajului: „Ceea ce este nou în poeziile lui Goga este melodia limbii, saturată de graiul cărţilor bisericeşti şi de graiul poporal. Muzicalitatea versului e ruptă parcă din scriptură". Să fie numai „graiul poporal", acele „mijloace poporale", mijloace de plăsmuire rurală cu „limite fatale"? Problema rămâne nelămurită deoarece în Literatura poporală (Luceafărul 1903: 78.) vorbind despre rapsodul popular îl situează într-o „lume (?!) cu Feţi-Frumoşi şi Pipăruşi şăgalnici", ceea ce nu înseamnă reducerea la limbaj. Deşi vorbeşte despre Goga abundent nu sesizează niciodată fizionomia satului sămănătorist din care acesta îşi lua termenii metaforelor - acel mediu hieratic, căruia i se ignorau achiziţiile capitaliste, în care preotul şi dăscăliţa indicau punctele etice cardinale, în care suferinţa era reflexul împilării naţionale, mediu aparent continuu în timp şi în structuri, mediu familiar amintirii intelectualului ce-l vedea dinspre inconfortul urban, sat ce putea fi coşbucizat.

Cazul poemului filozofic de amplă respiraţie (Tragedia omului a lui Madách, de care Goga rămăsese fascinat şi pe care încerca să-1 recreeze) era însă altceva. El reclama o forţă de inventivitate imagistică, de care, în literatura română cel puţin, numai Eminescu dăduse dovadă a o avea, inventivitatea arborescentă, excrescenţă, ivindu-se rapid ca mişcarea (filmată în trucaj) a florilor dintr-un sol bine lucrat sub unghiul tehnicii literare şi îngrăşat cu substanţe filozofice uluitor de diverse. Goga (la cei 27 de ani) nu avea această capacitate şi era firesc ca rezultatul unei asemenea incursiuni să fie caracterizat prin rarefiere metaforică, stângăcii şi „rotiri forţate". Dar Tăslăuanu nu sesizează nici faptul că tonul vaticinar, acut vindicativ, sugestia monumentalităţii pahidermice a împilării naţionale, cosmicitatea imaginilor prin care ralia unui sentiment râuri, munţi şi eternitatea, aprehensiunea unei catastrofe planetare ce va să rezolve problemele ardeleneşti, formează originalitatea poeziei lui Goga, la vremea când alţi poeţi ai Luceafărului o considera talentată pe Maria Cunţan cu „Floricelele" ei lacrimogene. Aceleaşi calităţi le atribuie şi altora. Vorbind despre două poeme ale Elenei Farago, afirmă că din acestea „se poate judeca îndeajuns gingăşia şi discreţia sentimentelor care frământă sufletul poetei şi cari sunt notele caracteristice ale creaţiunilor doamnei Farago". Când aceste sentimente, continuă criticul, „sunt întrupate în versurile curgătoare ale ritmului poporal şi înădite cu întorsături poporale, reuşesc pe deplin şi ele vor rămâne în literatură". (Tăslăuanu 1908: 321)

Critica lui Tăslăuanu este făcută cu mijloace exclusiv culturale şi ideologice. Nu analizează din punct de vedere artistic operele, nu face demonstraţie, nu aduce argumente. Cu excepţia câtorva consideraţii critice despre Goga, cum arătam, şi alte câteva despre poeţii obscuri ai epocii (Vasile E. Moldovan, George Gârda) ori despre câţiva minori (I. Popescu Polyclet, Radu D. Rosetti), Tăslăuanu nu a prea scris despre poezie, preferinţa sa îndreptându-se spre proză şi prozatori.

Tăslăuanu vorbeşte deseori despre prozatorii tineri, văzând în ei pe cei care caută „subiecte de inspiraţie parte în trecutul nostru, parte - mai ales - la ţară, unde e mai curată firea poporului nostru. Iar când scriitorii tratează subiecte de la oraşe, se îndreaptă spre boierimea patriarhală sau spre muncitorii necăjiţi şi săraci din mahalalele oraşelor". În „mişcarea literară a deceniului", Tăslăuanu se opreşte asupra a trei dintre ei: Sa-doveanu, Agârbiceanu şi C. Sandu-Aldea, a căror notă comună ar fi „romantismul". Pentru el cel mai puternic scriitor din generaţia tânără e C. Sandu-Aldea, pentru că „la dânsul izbucneşte firea aprigă, înflăcărată a ţăranului român". Prozatorul muntean, este îndrăgit poate şi pentru că „asemenea pagini, în care se descrie truda ţăranilor, nu se poate să nu înduioşeze, să nu trezească în suflete sentimente de milă faţă de aceşti mucenici nerăsplătiţi ai ogoarelor..." Prozatorul care-1 satisface deplin pe Tăslăuanu e Agârbiceanu pentru că „e mai aproape de sufletul nostru"; „... Meritul lui mare stă în faptul că şi-a început cariera literară cu un volum închinat păturei în mijlocul căreia a crescut: ţărănimii". Ceea ce nu-i convine însă criticului e faptul că Agârbiceanu nu ne zugrăveşte „uneori poate cu mai multă tendinţă conflictul dintre domni şi ţărani".

Tăslăuanu este un ideolog în critică. El vorbeşte doar despre substratul teoretic al cărţilor care-i servesc argumente pentru susţinerea unei direcţii căreia s-a afiliat. El simte valoarea artistică, dar n-o poate exprima, n-o poate conceptualiza. Cu toate acestea respinge subprodusele, perfecte ca orientare (inspirate din viaţa ţărănimii, din suferinţele acesteia), dar slabe artistic (Duicu 1978: 74). Deosebirea fundamentală între Victor Vlad Delamarina şi G. Gârda, alt poet în grai bănăţean, e că „cel dintâi era artist, pe când acesta din urmă e versificator".

Tăslăuanu, cu toate că n-a fost un critic literar de vocaţie (el însuşi îşi declină această calitate) a căutat să îndrepte atenţia artiştilor şi scriitorilor spre izvorul nesecat de nestemate folclorice, spre un specific naţional în literatură. S-a ferit însă de exagerări şi nu s-a refugiat într-un trecut idilic, n-a idealizat ţărănimea. N-a admis o creaţie literară sau artistică, numai de dragul specificului naţional, căci „ceream ca artistul să fie, în creaţiunile sale, expresia sufletului românesc, dar nu în dauna frumosului"(Tăslăuanu 1939: 210).

La o privire mai atentă sesizăm că Tăslăuanu nu-i lipsit de intuiţie şi că are formulări critice pertinente. Despre Goga afirmă că ar fi în creaţie „subiectiv"; „Se cântă pe sine însuşi, de aceea întâlnim des cuvântul eu... La alţi poeţi, cum e Coşbuc şi mai ales Eminescu, subiectul trece în penumbra sentimentului, care călăuzeşte şi imaginaţia, şi ideea. La Goga subiectul, ideea, e în centrul procesului de creaţie artistică, iar imaginaţia şi sentimentul sunt numai slujitoarele ce înveşmântează ideea. Urzeala poeziilor lui Goga nu e toarsă de emotivitate, ci de raţiune în cele mai dese cazuri". Lăsând la o parte rudimentaritatea înţelegerii mecanismului creaţiei, observaţia lui Tăslăuanu referitoare la conceptualismul poeziei lui Goga e viabilă. Criticul utilizează, e drept, mai rar, şi imaginea critică pentru a fi mai uşor de înţeles. O apreciere asupra lui Agârbiceanu sună aproape călinescian: „Opera scriitorului ardelean e greoaie, îmbâcsită de provincialisme şi străbătută de opintirile începătorului, care n-are la spate tradiţia meşteşugului de a scrie. Mai toţi povestitorii ardeleni pătimesc de această lipsă de vioiciune şi de sprinteneală elegantă în mânuirea frazei. Scrisul lor s-ar putea asemăna cu o salbă de diamante încă nu destul de şlefuită. Ion Agârbiceanu scrie uşor şi mult. Izvorul creaţiunilor sale era nesecat, dar şuvoiul ce izbucnea cu o putere elementară şi aşternea pe hârtie inspiraţiile sale, venea cu ape tulburi şi uneori cu bolovani. Muza lui Agârbiceanu era o primitivă, ca natura plină de simfonii amestecate cu note disonante"(Tăslăuanu 1936: 145).

La reeditarea în 1976 a memorialisticii lui Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, Coriolan Gheţie avea să publice în revista Familia din Oradea o cronică omagială, din care reţinem aceste gânduri: „Citând »Spovedanii-le« lui O. C. Tăslăuanu, scrise unele târziu, într-o viziune de ansamblu, pe care nu a ajuns să o încheie, simţi în fiecare pagină acea responsabilitate civică, datorie şi »orgoliu« ardelean... sunt pagini de o mare frumuseţe literară, mai ales acelea despre satul natal, sunt portrete de mare fineţe, sunt texte interpretate cu un deosebit simţ critic, totuşi meritul acestor »spovedanii« este un merit civic, o dovadă peremptorie că s-a aflat în serviciu comandat de momentul istoric, cu toată personalitatea sa, cu toată zestrea sa sufletească. Da, »Luceafărul« era un templu... şi 1-a servit ca atare..."(Gheţie 1976)

Demersul critic al lui Tăslăuanu este izvorât din necesităţile stricte ale revistei Luceafărul. Aşa se explică că el nu va depăşi nici cadrele teoretice şi nici pe cele spaţiale. Suficiente sunt însă articolele scrise de acest publicist care îşi păstrează şi astăzi actualitatea. Chiar dacă nu totdeauna ideile sunt strict originale, chiar dacă se făcea uneori intermediarul unor autori la modă, din dorinţa de a împărtăşi cititorilor din lecturile sale, Tăslăuanu a slujit cu devoţiune ideea de publicistică modernă, a informat şi, cu siguranţă a şi format multe caractere într-o perioadă a istoriei când se cristalizau convingeri şi sentimente de o mare importanţă pentru omul social.

Personalitate înzestrată şi cutezătoare, activând timp de 40 de ani, ca publicist, scriitor, istoric literar, memorialist, conducător de publicaţii şi editor, O. C. Tăslăuanu a fost şi un constant animator şi organizator cultural, dovedind pricepere şi competenţă în tot ce şi-a propus. Crezul său s-a rezumat la această maximă: „Idealul trebuie căutat în cea mai înaltă expresivitate posibilă a vieţii". Slujitor al frumosului artistic în literatură mai întâi, cum arătam, Tăslăuanu va îmbrăţişa pe urmă toate artele.

„Cultura presupune societatea, fiindcă numai în sânul acesteia au indivizii posibilitatea să-şi dezvolte puterile spirituale şi morale. Numai constituirea în societate face posibilă transmiterea culturii din generaţie în genera ţie", afirmă Tăslăuanu în studiul Două culturi - Cultura domnilor şi cultura ţăranilor (Tăslăuanu 1908: 59-64), articol care a declanşat o mulţime de proteste (Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, A. C. Popovici ş.a.), dar a fost apărat de Viaţa românească, care sub semnătura lui Ibrăileanu, scria că „articolul e plin de curaj, de cele mai bune intenţii şi de câteva păreri juste".

La doi ani şi ceva de la apariţia Luceafărului, conducătorul revistei va informa cititorii asupra „mişcării artistice", extinzând sfera de preocupări a publicaţiei dincolo de sfera literaturii, astfel primele numere din anul 1905 sunt dedicate pictorilor N. Grigorescu şi Şt. Luchian. Îşi va face un îndreptăţit titlu de mândrie prin aceea că-1 va face cunoscut pe Constantin Brâncuşi (articol apărut în nr. 1-5 din 1 martie 1907), când marele sculptor încă nu-şi crease capodoperele: „sîntem cei dintâi care atragem atenţiunea asupra operelor acestui sculptor". Din 1907 până 1920, Luceafărul va publica numeroase reproduceri după operele marelui artist. De menţionat şi faptul că începând cu nr. 1 din 1911 Luceafărul devine, pentru o perioadă, „revista pentru cultură, literatură şi artă".

Nu este scăpată din vederile lui O. C. Tăslăuanu problemele mişcării teatrale din Transilvania îndeosebi, teatrul devenea în viziunea omului de cultură un mijloc de educaţie estetică şi morală, precum şi o scenă de confruntare a ideilor noi cu cele învechite, un instrument mobilizator în lupta pentru împlinirea năzuinţelor sale de libertate (Ploeşteanu 1978: 104).

Tăslăuanu publică articole, recenzii, cronici, însemnări privind rolul acestei arte, care „...ia parte activă şi hotărâtoare şi în lupta ideilor... teatrul, nu e decât o întrupare estetică a vieţii, iar viaţa e o neîntreruptă luptă..." (Tăslăuanu 1910: 449). Redactorul Luceafărului a fost preocupat de o „Bibliotecă teatrală", care „i-ar fi ferit pe diletanţi în alegerea pieselor de »rătăciri« şi ar fi contribuit foarte mult la regenerarea şi formarea gustului" (Codru 1909: 45-46). A militat pentru lărgirea terenului de activitate a mişcării teatrale, „ridicarea de scene" în oraşe, organizarea de „tovărăşii şi reuniuni teatrale" în mediu rural; susţine şi utilitatea fructificării experienţei altor popoare — a celui german, mai ales - în domeniul înfiinţării teatrelor populare (Tăslăuanu 1902-1903: 451). Avem mărturii scrise ieşite din condeiul lui Ion Agârbiceanu cu privire la interesul constant al revistei Luceafărul, al mentorului ei, al ASTREI - arătat dramaturgiei, seratelor literare şi artistice. Agârbiceanu remarcă, că în răstimpul de opt ani (1906-1914, Tăslăuanu fiind secretar) „am avut în cadrele" ASTREI „cele mai multe reprezentaţii teatrale săteşti, înfiinţarea celor mai multe coruri..." (Agârbiceanu 1971: 145). Scriitorul menţionează faptul, că tot la iniţiativa lui Tăslăuanu „au început să ne cerceteze mai des trupe teatrale din Regat, după cum şi întâiul turneu cu şezători literare al scriitorilor de peste munţi, lui aveam a i-1 mulţumi" (Agârbiceanu 1971: 145). Cronicile apărute în Luceafărul semnate de colaboratori, cele consemnate de însuşi Tăslăuanu privind turneele, spectacolele, ori portretele făcute artiştilor scenei, sunt mărturii în vreme demne de reţinut de o istorie a vieţii spirituale a acelei perioade. Să mai reţinem acest elogiu al lui Ion Agârbiceanu despre această „energie încălzită de un ideal": „Era un reprezentant distins al »ASTREI«, oriunde era chemat la muncă, sau la praznic cultural, un om pe seama căruia se putea lăsa cu încredere dezlegarea problemelor celor mai dificile"(Agârbiceanu 1971: 145).

Cadrul etnografic-rural din Bilborul moldo-transilvan de munte, cunoscut în anii copilăriei îşi va pune amprenta pe viitorul „călător-etno-graf", care nu a pregetat să transmită peste generaţii câte ceva din zestrea valorică a patrimoniului popular autentic. Interesul lui Tăslăuanu era ca din fiecare sat, care „îşi are fizionomia sa proprie", să adune/achiziţioneze material etnografic într-un muzeu pentru că „din punct de vedere artistic, aceste modele au o valoare netăgăduită. Ele sînt povestea în culori a simţului estetic rafinat şi variat al ţărancelor noastre..."

Din însemnările pe care le parcurge astăzi cititorul contemporan, te întâmpină acel intelectual „perspicace investigator al specificului rural din vremea sa, un cercetător obiectiv al realităţii socio-etnografice pe care o interceptează în complexitatea configuraţiei geografice, economice, demografice, istorice etc." (Niţu 1978: 126).

Tăslăuanu este un atent şi fin observator al transformărilor socio-etnografice şi demografice care se petreceau în zona de interferenţă a Transilvaniei cu Moldova. Din însemnările făcute privind realitatea zonei cercetate se desprinde ideea că în studiul practic pe teren, al aspectelor etnografice el recomandă o mai largă înţelegere faţă de modul de viaţă al ţăranilor şi specificul satelor: „Sfătuiesc pe toţi cei cotropiţi de... necazuri, să se pogoare câteva zile în mijlocul poporului şi-i asigur că vor întineri sufleteşte. Vor uita toate nedreptăţile şi se vor apuca cu puteri proaspete de întruparea visurilor ce-i frământă..." (Tăslăuanu 1912: 421).

Din anul 1911 Tăslăuanu va conduce cu pasiune şi competenţă Muzeul Asociaţiei ASTRA, pe care îl înzestreză cu o mulţime de obiecte şi exponate noi etnografice, culese în numeroase „excursii etnografice". Întocmeşte planul unei lucrări ştiinţifice de mari proporţii Etnografia Ardealului, operă care rămâne numai proiect.

Un studiu aparte ar putea fi consacrat corespondenţei lui O. C. Tăslă-uanu în Luceafărul, scrisorilor acestuia către o serie de personalităţi culturale, literare, artistice ale perioadei (O. Goga - corespondenţa cu acesta cuprinzând douăzeci şi opt de scrisori, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Ni-colae Drăganu, I. A. Bassarabescu ş.a.).(Vezi Octavian Goga în corespondenţă, 317-345 şi Fanache 1978: 76-79). Aceste „documente" sunt adevărate schiţe de portret caracterologic al unui om clarvăzător, dinamic, de o tărie sufletească inegalabilă, inflexibil la tentaţii compromiţătoare, adept al unui „program politico-literar", care-i aparţine lui, dar evident şi momentului istoric, imperativelor misiunii înfăptuitoare. Corespondenţa lui O. C. Tăslăunau evidenţiază totodată, ceea ce ne interesează în această lucrare, „fiinţa literară" a cărturarului, conştiinţa şi orizontul estetic de care a dat dovadă redactorul şi editorul revistei Luceafărul.

Din cele relatate reiese că în orice generaţie este necesară o personalitate care să aplaneze conflicte de interese, să unifice, să dea direcţii, să sensibilizeze într-un anumit mod, să cristalizeze centrul opiniilor, aceleaşi în fond, dar diverse în formă - să formuleze programe, să editeze un program de presă polarizant. În epoca sa, în Transilvania, rolul i-a revenit lui Octavian C. Tăslăuanu (Bucur 1978: 7-9). Problematica operei sale este presărată şi de contradicţii, de animozităţi, opinii contestabile, pe unele le-am şi punctat.

Epoca noastră, care cere opinii clare şi atitudini morale ferme, încă nu 1-a „valorificat" pe deplin, încă nu i-a atribuit un loc exact în galeria personalităţilor. Un loc pe care Tăslăuanu îl deţine totuşi. Un loc pe care oamenii de cultură ai acestui nou secol îl circumscriu prin reeditări şi studii.

 

Bibliografie

AGARBICEANU, Ion
1971 Octavian C. Tăslăuanu. In: Meditaţie în septembrie. Publicistică literară. Editura Dacia, Cluj

BUCUR, Nicolae
1978 Cuvânt către cititor. In: Octavian C. Tăslăuanu - volum comemorativ. Miercurea Ciuc

CODRU, T.
1909 Biblioteci de popularizare. Luceafărul VIII. (2) 16. ian.

COMITETUL JUDEŢEAN DE CULTURĂ HARGHITA
1978 Octavian C. Tăslăuanu - volum comemorativ. Miercurea Ciuc

DUICU, Serafim
1978 Octavian C. Tăslăuanu - critic. In: Octavian C. Tăslăuanu - volum comemorativ, Miercurea Ciuc

FANACHE, Vasile
1978 Octavian C. Tăslăuanu în corespondenţă - Cluj Napoca, In: Octavian C. Tăslăuanu - volum comemorativ. Miercurea Ciuc

GHEŢIE, Coriolan
1976 Spovedanii. Familia. aug.

NIŢU, Valeriu
1978 Contribuţia lui Octavian C. Tăslăuanu la valorificarea patrimoniului etnografic. In: Octavian C. Tăslăuanu - volum comemorativ. Miercurea Ciuc

PLOEŞTEANU, Grigore
1978 Octavian C. Tăslăuanu şi teatrul românesc din Transilvania. In: Octavian C. Tăslăuanu - volum comemorativ. Miercurea Ciuc

POENARU, Daniela (ed.)
1975 Octavian Goga în corespondenţă. Editura Minerva, Bucureşti

TĂSLĂUANU, Octavian C.
1902-1903 Anuarul XI al Societăţii pentru fondul de teatru român pe anul 1902-1903
1903 Literatura poporală. Luceafărul II. (5)
1906 Critic nechemat. Luceafărul V. (21-24)
1906 Grupări literare. Luceafărul V. (2-4)
1908 Şoapte din umbră. LuceafărulVII. (13)
1908 Două culturi - Cultura domnilor şi cultura ţăranilor. Luceafărul VII. (4)
1910 Luceafărul IX. (18) 16. sept.
1912 Despărţământul Giurgeu al „Asociaţiunii". Transilvania XLIII. (23) 3. iun.
1936 Amintiri de la Luceafărul. Tipografia „Bucovina", Bucureşti
1939 Octavian Goga. Amintiri şi contribuţii la istoricul revistei "Luceafărul". Tipografia „Bucovina", Bucureşti
1976 Spovedanii. Editura Minerva, Bucureşti

 

 

   
Előző fejezet Következő fejezet